Cum se regizează un faliment în România

Gheorghe Piperea analizează fenomenul falimentelor de pe piaţa autohtonă şi face diferenţa între cele reale şi cele „înscenate”.

Mediul juridic al ultimei perioade arată ca falimentele pot fi şi regizate. Un faliment înseamnă că datoriile unei companii sunt astfel “sterse”, iar activele sunt plimbate în cadrul grupului până când acestea îşi pierd urma.

O altă tehnică de desprindere a activelor viabile de datorii, utilizată foarte des chiar de statul Român, este divizarea. Activele sunt transferate la noua societate, în timp ce datoriile ramân la vechea societate – ce va fi ulterior falimentată.

În ultimii ani de criză economică, falimentul a ajuns sa nu mai fie “sanitarul” economiei. Marii creditori s-au obisnuit deja cu insolvenţa şi au ajuns să prefere restructurările tehnice acţiunilor de prevenire a insolvenţei. Iar în loc de executări silite, băncile au construit SPV-uri de administrare a activelor în care îşi depozitează acele active dobândite în contul creanţelor, în speranţa unei reveniri a preţurilor la care s-au facut în trecut evaluările.

La fel stau lucrurile şi în cazul creditelor de consum, care sunt „externalizate” unor SPV-uri ale băncilor sau unor recuperatori de creanţe independenţi care achită pe aceste creanţe preţuri de sub 10% din valoare, cu credite de la bănci. Asta înseamnă că băncile de fapt trec riscul acestor credite asupra SPV-urilor sau asupra recuperatorilor pe care îi creditează.

Cine sunt însă cei care pierd cel mai mult din acest joc?

Creditorii chirografari, care nu recuperează nimic din insolvenţa debitorilor lor, apoi consumatorii, care sunt executaţi silit de recuperatori, şi nu în ultimul rând chiar economia, care rămâne blocată prin obstacularea circulaţiei activelor şi, implicit, a banilor, care nu mai pot fi obtinuţi prin credite.

Articol scris de Gheorghe Piperea .

Gheorghe Piperea este avocat, profesor universitar doctor, vicepreşedinte UNPIR şi membru al INSOL Europe.