Reticenţa instituţiilor de credit în implicarea activităţilor de restructurare a companiilor

“Reticenţa instituţiilor de credit în implicarea activitaţilor de restructurare a companiilor”

(Fragmente din interviul acordat de Gheorghe Piperea ziarului Bursa, luni, 2 decembrie 2013)

Implicarea băncilor în activitatea de restructurare a companiilor diferă în funcţie de mai mulţi factori dar variază, din nefericire, de la stadiul de simplă şi pură intenţie fără efecte practice până, uneori, la accelerarea falimentului debitorului.

Pe segmentul companiilor mijlocii şi mari, chiar dacă se vede o intenţie serioasă de implicare în finanţare, ne confruntăm cu o serie de probleme. Uneori, reticenţele instituţiilor de credit sunt atât de mari, încât nu depăşesc stadiul de intenţie. În privinţa întreprinderilor mici, nu există o astfel de implicare. Băncile preferă chiar să grăbească intrarea în faliment a acestora, astfel încât să poate să preia, în contul creanţelor pe care le deţin, activele societăţilor în cauză. În alte cazuri, când sumele necesare sunt mari, este nevoie de aprobare din partea conducerii băncilor mamă, care, de obicei, nu vine, din cauza problemelor cu care acestea se confruntă, la rândul lor, şi care le fac să fie reticente faţă de riscul pe care o companie aflată în dificultate îl ridică.

Un al treilea factor care împiedică o implicare mai puternică a băncilor în restructurarea companiilor este reglementarea în domeniu realizată de BNR. Orice credit pe care o bancă îl acordă unei societăţi aflate în insolvenţă este clasificat drept pierdere, motiv pentru care trebuie să constituie un provizion de valoare egală cu finanţarea oferită, dacă are deja o expunere pe respectiva companie, anterioară intrării în insolvenţă. Astfel, dacă board-ul băncii mamă acceptă propunerea de credit, acesta aduce un cost imediat, ca urmare a reglementărilor Basel II şi a modului în care acestea au fost transpuse în legislaţia naţională.

Din nefericire, situaţia este identică şi în cazul în care este vorba despre o instituţie de credit care nu înregistrează creanţe faţă de compania în cauză. Deşi nu există o interdicţie expresă, BNR priveşte foarte sceptic societăţile în insolvenţă, motiv pentru care băncile se abţin să finanţeze astfel de societăţi, deşi o finanţare este extrem de necesară pentru salvarea business-ului şi, în plus, un credit acordat în perioada insolvenţei este mai profitabil pentru bancă, întrucât are un cost mai ridicat. De altfel, legislaţia insolventei pune băncile care acordă credite pe perioada insolvenţei într-o situaţie privilegiată. Aceste credite au poziţia de creanţe curente, banca finanţatoare având dreptul să şi le recupereze înaintea celorlalţi creditori. Dacă societatea care a primit împrumutul intră în faliment, băncile care au finanţat-o în perioada de observaţie sau de reorganizare participă la împărţirea sumelor rezultate din lichidare înaintea altor creditori, chiar şi a Fiscului. Cu toate acestea, reglementările Băncii Naţionale nu permit finanţarea corespunzătoarea a companiilor aflate în dificultate.

Oficiali ai BNR afirmau recent că, deşi a intrat în vigoare sistemul de raportare IFRS, se practică, în continuare, şi sistemul de raportare RAS, pentru că a aplica integral IFRS ar însemna marcarea mai rapidă a pierderilor şi a folosi mai rapid provizioanele, ceea ce, potrivit BNR, nu ar fi înţelept, din cauză că ar risca să provoace un comportament hazardat al debitorilor. Poziţia Băncii Naţionale este, deci, contradictorie cu cea exprimată de bancheri. Aceştia solicită relaxarea regulilor care privesc provizionarea, pentru a putea să îşi marcheze mai rapid pierderile şi să reînceapă creditarea pe baze sănătoase.

Abordarea BNR este contradictorie şi cu mesajele pe care le transmite prin reducerea ratei dobânzii de politică monetară pentru relansarea creditării.

Fără o curăţare a portofoliilor de credite neperformante, în special pe zona de împrumuturi corporate, creditarea nu are cum să reînceapă. Pentru a da impresia că au un indice al solvabilităţii de 12% - 13%, băncile au recurs la crearea de vehicule speciale (speciale purpose vehicle - SPV), unde au ascuns o parte a creditelor neperformante, în aşteptarea unor perioade mai favorabile în care să le valorifice, perioade care nu vor veni, însă. Aceste SPV-uri se finanţează chiar de la băncile mamă ca să poată să cumpere respectivele credite.

Sistemul de reguli Basel III, care va începe să fie aplicat de anul viitor, va impune tratarea SPV-urilor ca făcând parte din grupul băncilor respective, ceea ce va schimba modul de calcul al riscului. Am putea, deci, să ne aşteptăm ca aceste active să inunde piaţa, ducând preţurile la niveluri foarte reduse, ceea ce are o parte pozitivă, pentru că permite reluarea activităţii pe baze noi, dar şi una negativă, unele companii urmând să fie, probabil, nevoite să vândă la un preţ aflat sub costul de producţie.

Întorcându-ne la modul în care institutiile de credit de la noi inţeleg sa se implice în procesul de restructurare a companiilor, trebuie menţionat ca într-adevar băncile încearcă, de câţiva ani, evitarea intrării în insolvenţă, nu atât prin procedura de concordat, care nu prea funcţionează, cât prin măsurile de restructurare aplicate însă conform cu propriile reguli. Problema este că aceste restructurări nu se fac întotdeauna în ideea reconstrucţiei unei relaţii de durată cu societatea respectivă, ci privesc aspecte tehnice, precum prelungirea liniei de credit sau a perioadei de rambursare.

Astfel de restructurări au şi o componentă negativă, companiilor impunându-li-se un comportament subordonat băncilor. Adică, firmele nu pot să încheie anumite acorduri de afaceri sau să externalizeze din active fără acordul băncilor.

Această abordare prezintă şi anumite riscuri pentru bănci, unele firme putând să intre în insolvenţă, iar administratorii să demonstreze în instanţă că insolvenţa este cauzată şi de comportamentul băncilor din perioada de „restructurare”. De asemenea, restructurările de acest gen presupun şi majorarea costurilor pe care trebuie să le suporte companiile. Dar aceste cazuri sunt mai degrabă izolate, majoritatea restructurărilor făcându-se pentru evitarea intrării în insolvenţă şi pot să confirm că unele dintre ele dau roade.